Viziune
Plebe obosite odihnindu-se pe banci. E o galagie galagios de taioasa. Lame ascutite se infig in podea. Crapaturile de pe jos...parca imi seamana cu ceva. Atarna deasupra ate albatre spanzurate de un ocean. Valuri imens de agresive se bat in culori de albastru, turcoaz si negru. Nisipul e pietris. Pietre rotunde, netede si gri. In stanga e moarta o padure intens de verde, cu o lumina agresiv de albicioasa. Imi face ochii sa se scufunde in durere. Atarna liane, subtiri si dese. Undeva in decor, ciripit de pasari triste. Liniste macabra. Sunt in centru soarelui, unde o caldura rece imi frige talpile. Imi e bine aici.
Par aramiu si piele murdara. Imi place sinceritate din ochii tai. Atat de limpede, atat de tentant. Pari o oferta de nerefuzat. Clocotesti in priviri si ai o stare de neastampar. Ca si pe toti, te urasc cand taci. Sustin privirea de parca as fi in oglinda. Imi esti atat de comod incat starea de anxietate aproape ca nu exista. Ca si cum, te-as fi stiut de-o viata. Ca si cand as fi vorbit o eternitate cu tine, si nu e ca si cum n-am avea ce. Ne completam vorbele sau poate ca sunt eu prea paranoia. Oricum as fi, chiar ciudata dusa-n extrem...suntem la fel.
O eternitate cu acelasi gand..
Stii care e ideea?!
Ideea e ca deja e trecut de o eternitate de cand nu mai existi. O eternitate de la ultima imbratisare, o eternitate de la ultima atingere si o eternitate de cand n-ai mai venit. Si tot despre tine scriu. Tot pe tine te alerg printre ganduri ratacitoare si praf interstelar, tot pe tine te caut in altii si tot cu tine mor atarnat de gat.
Nici o mana nu e mai fierbinte, nici o voce mai calda si nimeni nu ma tine in brate mai bine decat o faci tu. Cu toata prostia ta, daca ar fi sa scriu o carte, tu ai avea cele mai multe capitole.
Eterna mea iubire psihotica si imaginara din mintea mea. Ultima muza pana la urmatoarea, caci dragul meu, oricat te-as putea iubi in viata asta sper sa nu ne mai revedem vreodata, ci nu din cauza ca te urasc, ci din cauza ca-mi e teama. Singura si ultima mea teama...
Mi-e teama sa nu-mi vibreze corpul in multitudinea lui galagioasa atunci cand imi lovesc ochii de tine, sa nu-mi tremure mainile si sa nu care cumva sa n-am in ce buzunare sa le ascund, sa nu-mi amuteasca vocea de la atatea noduri in gat si sa nu cumva sa-mi se impleticeasca mersul.
Mi-e teama sa nu-mi inund ochii in lacrimi oceaniferice si sa zambesc ca si atunci cand a fost ultima data cand am vrut sa-ti spun ca te iubesc.
N-ai vazut. N-ai simtit. Nu ai sa stii.
Ma scufundam in "ma bucur pentru tine!" si "sper sa fii fericit!"
Spun tot ce vedeam, ce simteam si ce n-am apucat sa spun.
Probabil ca daca nu erai grabit in fuga ta egoistica si sufletul ala rece, ai fi vazut cat de tare puteam radia cand te vedeam ca vi. Ai fi putut vedea cum te agresam cu priviri pline de drag si fericire ca-mi imi erai atintit in ochii si cuibarit in brate. Vedeam in tine tot ce-i mai frumos in lumea asta infernala, agonioasa si monotona pictata in culori monocrome atat de adormite. Fara pic de vibratii. Ai fi putut vedea cat de mult te adoram cand dormeai si nu dormeam de frica ca m-ai putea scapa din brate. Ai fi putut vedea cat de tare ma puteam bucura cand erai fericit. Adoram sa te vad razand si te iubeam cand erai copil.
Suna egoistic, dar te iubeam cand erai copil, caci ma simteam cea mai puternica. Atat de puternica, caci stiam ca te simteai in siguranta atunci cand renuntai la aliajul tau de duritate prosteasca.
Invelis nestrapuns de caldura. Inca o data am esuat, nu ca si cum as fi castigat vreodata, dar eu infrangerile le inmultesc cu doi sa ma intareasca si mai tare.
Nu cred ca ti-am spus vreodata cat de prost te vedeam cand taceai...Nu intelegeam de ce ai atatea de spus si totusi, pe fundal, mereu aceleasi melodii. Noroc cu mine ca-mi place de mica sa cant, macar asa mai auzeau si peretii cate ceva si nu se mai simteau singuri, caci eu..i-am invatat cu povesti..mai despre tine, mai despre altii, mai imaginatii si cateodata ii desenam frumos.
Si totusi, mi-ai fost suficient cat sa te iubesc..Si uita-ma aici, acum, la randul asta scriind inca ceva despre tine.
Nu e absurd faptul ca eu pentru tine e ca si cum nu am existat, iar tu pentru mine ai fost iubire?
Ce ti-e si iubirea asta?! Data sa nu o intelegi si sa o ai doar pe jumatate, caci la ce folos un intreg cand te ai doar pe tine?
Ce ti-e si cu dorul?! As scrie legi sa nu se mai stie si omul sa nu mai cunoasca, caci daca e pana la o adica, nu iubirea doare, ci dorul. Asta macina, asta sfarma si asta te sufoca-n plans la ore de 3 noaptea. Parca atunci doare ce-l mai tare.
Liniste totala. Bezna amutita. Nimic pe fundal. Mijlocul patului are deja adancitura de cand nu te-ai mai ridicat. Ochi atintiti pe perete....
Ti-aduci aminte?
Culori pastelate pe imagini vechi. Deruleaza de jur imprejur. Te simti singur. Te agresioneaza un ranjet. Iti aduci aminte ceva frumos.
Derulezi. Derulezi. Derulezi.
Te sufoci. Te simti si mai singur. Ajungi la ultima zi. Doare. Nu mai poti respira deloc si deja ochii te ustura, caci sunt plini de lacrimi.
Acolo a fost ultima oara cand ai vazut. Nu stiai, caci de ai fi stiut, ai fi tras de timp, ai fi strans mai tare in brate inainte de plecare si ai fi sarutat mai apasat. Cat de dur...oamenii niciodata nu stiu cand se vad pentru ultima data. E chinuitor sa n-ai sansa sa-ti iei ramas bun.
Plangi, plangi caci nu mai poti. Corpul iti e cuprins de durere si te aduni ghemuit. N-ai cum sa ignori.
Atata neputinta. Esti slab..ba nu, nu esti slab. Esti cel mai puternic om. Inca iubesti. Cei ce nu pot iubi, au o vietate trista si sunt atat de urati, isi chinuie existenta pentru nimic si pentru nimic vor pieri, iar sufletele goale...sufletele goale sunt exact ca frigiderele de inghetata care erau goale, caci era noiembrie, iar tu erai un copilas de cinci ani.
Simti dezamagirea aia? Asa e si cu sufletele goale, frigidere fara inghetata in noiembrie.
Frumoasa luna. Luna cand nimic nu-i viu, dar nici mort. Inca mai traieste ceva in moarte.
Ca norocul ca pe tine te stiu din cea mai rece luna. Exact ca ea si tu la fel. Rece, sinistru, pustiit si putin soare. Esti luna ianuarie, asa-mi place sa te alint. Luna inghetata, plictisita de timp si draguta doar cand vrea. Probabil singurul motiv pentru care iubesc iarna in toata nemernicia ei, caci si tu-mi esti nemernicul preferat.
Spun tuturor despre tine...
Si am inceput sa spun tuturor despre tine. Sa le spun tuturor cam cat de mult te-as putea iubii, si cam cat de mult te iubesc deja. Spun asta fiecarui baiat ce-mi trege pragul, in speranta ca va ajunge vreo unul din ei, sa ma faca sa te uit. Dar toti inchid ochii absurditatiilor mele si-mi promit de fiecare data ca e diferit. Am si luat pragul din fata usii, caci era plin de pasii tai, pasii tai mari, grabiti din fiecare zi repezita de duminica, urmata de o eterna asteptare sa-ti simt din nou bratele insirate in jurul meu. Si cand nu vorbesc cu tine sau despre tine, scriu. Scriu tot ce-mi apasa existenta si imi las sufletul sa creeze simfonii literare despre cat de mult te iubesc. Dar tu, tu nu vei stii...Dragul meu suflet fara suflet pierdut de mult.
Si ador linistea ce invaluie camera in lipsa ta, parca-ti ia locul cand vorbeste. La fel de tacuta ca si tine si tot o data la fel de rece. S-aprind un foc in mijloc de camera, pe covorul alb negru, unde ti-am vazut pasii ultima data, sa-ti lumineze calea, sa-mi lumineze ochii sa vad cand te intorci. Cand te-ntorci cu fata spre mine, sa poti vedea imbujorarea din obraji cand ma saruti, sa poti vedea sclipirea din ochii cand ma ti in brate, si sa poti simti cum imi bate inima, mai sa sara din piept, cand stiu ca vi.
Si vi, vi de atat timp incoace, dar nicioadata nu mai ajungi.
Te-as intreba prea multe, dar si de-ar fi sa-mi raspunzi, sunt aproape sigura ca tot o enigma ramai. Un suflet pierdut printre suflete de mult ratacite, cu taine si secrete despre cine ai vrea sa fi, ca ultimul cufar ascuns in cea de a-9-a mare din prejurul celei de a-3-a insulita ascunsa-n lumea asta. Si niciodata n-as gasi. Niciodata n-as gasi un raspuns ce sa te deseneze mai frumos decat te deseneaza iubirea mea pentru mine.
Nu ma lasi sa fac nimic...
Ti-as invata scrierile pe de rost, si crede-ma dragul meu ca-ti simt si sufletul urland c-o voce stinsa cum ca moare, iar eu ma simt atat de neputincioasa, caci tu...nu ma lasi sa fac nimic. Ti-am spus ca te-as iubi o viata si te-ai tras. Ai preferat sa zaci intr-un colt intunecat, gol si rece in loc sa te ascunzi unde ti-am asternut ceva cald si multa iubire. Ma prefac in scrum la atingerea privirii tale cu fiinta mea, si nu reusesc sa ma adun. Imi vine sa fug de ori cate ori pui mana pe mine de frica sa nu ma incalcesc din nou prin sentimente. Ma doare ca te doare, si mai rau ma doare ca nu ma lasi sa fac nimic.
Ti-as lua durerea s-o simt eu mai tare, poate te-as scapa intr-un tarziu de ea. Iti tremura glasu si degetele-nsirate pe taste de fiecare data cand iti scrii trairea, te-as simti si in somn cand nu iti e bine, atat de mult m-am legat de existenta ta.
Te-mpiedici de toate pietricelele de pe drumul tau, si as lua-o inainte, dar tu alergi atat de tare incat abea ca pot tine pasul. Atata agitatie in jur s-atata lipsa de timp, mereu pe fuga, mereu grabit.
Te-as tine legat cu sfori imaginare intr-o camera inexistenta doar ca sa te stiu acolo, un fel de totul in nimic...si te-as pastra ca pe ceva inexistent care n-ar putea disparea niciodata... M-as juca cu mintea ta sa o vindec si ti-as planta in trupul tau un fel de speranta plina de viata dornica de alergatura fericita.
Ti-as incarca bateriile tale goale cu ceva ce sa nu se goleasca niciodata, mai pe scurt te-as iubi o eternitate si inca un pic...
Nu mai suntem oameni...
Am observat ca, in decursul timpului oamenii sunt din ce in ce mai tristi sau poate ca sunt din ce in ce mai obositi sa isi ascunda tristetea. Nimanui nu-i pasa, fiecare trage pentru propria persoana si nimeni nu se lasa ajutat cu nimic.
Suntem o galagie de cadavre vii intr-un decor bacovian si nimic mai mult.
Trecem adesea pe langa lucruri fara de viata, marunte ce-i drept, dar care ar putea sa ne aduca fericirea sau cel putin un mic ranjet obosit pe fetele noastre palide si care ne-ar putea schimba intr-u totul ziua, dar in lupta noastra crancena dupa supravietuire, alergam debusolati si incontolabil fara a mai putea baga de seama un lucru nesemnificativ, dar frumos.
Ne amanetam sufletele cu gandul ca daca suntem fara de ele doare mai putin si suntem fericiti, dar tot ce reusim sa facem e sa ne ingreunam situatia, pentru ca fara de suflet constientul ajunge sa indure pentru doi, inlocuind lipsa sufletelor. Avem minti bulversate, nedormite si chinuite, inimi ranite si calcate in picioare, si ganduri ce urla si cersesc indurare plangand neincetat. Nu mai exista zambete reale si pareri de rau venite din suflet, nu mai exista guri ce cauta sa spuna vorbe dulci, nu mai exista maini ce vor sa mangaie si nici imbratisari ce s-aline, si, si daca ar mai exista, ar fi cu totul in spre disparitie.
Ne ascundem dupa scuturi si ne creem fortarete din ura si suspine, ne blindam sufletul cu pietre si turnam lava imprejur sa se topeasca tot ce-i strain.
Cu totii luptam sa fim mai sus unul fata de celalalt si nimanui nu-i pasa cate fiinte calca in picioare pana sa ajunga deasupra lor. Castigul consta in cate persoane ridici o data cu urcarea ta, nu pe cate le dobori, caci pana la urma, fara de competitor nu exista cursa, iar tu..n-ai castigat nimic.
Fi-ti oameni, iubiti, traiti, fi-ti fericiti! Nu mai transformati viata in arene de lupte romane gata sa se darame peste voi si ruinele sa va inghita, nu mai luptati doar sa supravietuit uitand de viata in sine, frumusetea ei si tot ce poate oferi ea!
Falsitate...
Atatea suspine desarte
S-atat de multe lacrimi fortate..
Ca un las alergi mereu
Dupa ceva ce nu-i al tau.
Cica ti-e grea povara
Si spui ca nu mai poti sa duci,
Te-ascunzi dupa suferinte false
S-abea astepti sa ma infrunti.
Si cica ti-e greu si drumul
Pe care singur l-ai ales,
S-alergi intr-una mieluselul
Pe care ai de gand sa-l prapadesti.
Si nici soare nu rasare,
Si nici luna nu apune,
Stelele-ti cad toate la picioare
Ma faci sa urlu de nebuna.
Si te scuzi de mii de ori
Cum ca oamenii te-au facut asa,
Dar tu esti spinul de pe flori
Imbracat frumos intr-o mantie de tinichea.
S-adormi cu zambetul pe buze
Fericit c-ai facut rau,
Caci binele nu-ti satisface
Raul din sufletul tau.
Si simt cum te pierzi in vapaie
Si cu tine...mai tragi 3,
Tinandu-te la suprafata
Inneci incet cativa din ei.
Joci dur, iar eu m-am prins
S-acum cazand, usor ma las
Sa crezi ca tu mai incurcat
In ata ta din ghemul alb.
Si as vrea sa-ti spun draga copile,
Ca ura celui ce-a iubit,
De prinde s-atarne de tine
Vreau sa-ti spun c-ai cam pierit.
Si nu te-ndrept spre drumul rau
Ba chiar ti-as fi creat o cale,
Sa mergi si tu pe drumul meu..
Sa simti iubirea-n capilare.
Sa-ti adun bucati din tine
Sa le lipesc la unison,
S-am mai mereu grija de tine
Ca simt cum strigi ca o sa mori.
Si mare e durerea, soare...
Plang cu cerul impreuna
Ca mai picat unul din raza
S-acum e bezna fara gura.
Ti-as creea...
Toate gandurile-mi sunt pline de tine,
Si-acum...parca te-as tine-n brate
Dar tu esti atat de rece,
Incat simt ca-n gheata m-oi preface.
Si incerc sa te-ncalzesc
Sa-ti alin durerea,
Nepasator tu ma tratezi
Iar eu cred c-o sa-ti amanetez iubirea.
Te-as aduce unde ai fost
Intre dragoste si pace,
Ca-i in minte si in suflet
Doar razboaie dezastroase.
Si te-as mangaia pe cap
Sa adormi mai linistit,
Ca in suflet eu sa-ti intru
Sa m-ascund intr-un golis.
Si l-as umple tot, tot, tot
Cu lumina si cu raze.
Cu o luna luminoasa
Si cu praf de stele stoarse.
Si-as creea un cosmos mare
Plin de stele cazatoare,
Sa m-ajuti iubire draga
Sa creem o galaxie-ntreaga.
Coronita de stelute
Ti-as creea in par sa-ti pun,
Si in ochi o stralucire
Si pe frunte sa te pup.
Sa te-ador o viata-ntreaga,
Sa-ti fiu mereu ajutor,
Sa-ti intind mana mea calda,
Sa te tin...sa nu cobori.
Sa te tin plutind deasupra,
Sa te-nvat sa iubesti tot...
Ca iubirea de poet..
Nu prea moare ea deloc.
Te-as tine viu printre creatii
Si te-as contura frumos,
Cu culori atat de vi
Sa nu te pierd prin non-culori.
Din lipsa de tine...
Din lipsa de tine
Ma comport asa,
Nu esti inca al meu..
Dar sper ca va urma.
Te-as aduce-n drept cu pieptul
Si te-as mangaia,
Ti-as culege fericirea
In ochi s-o pot planta.
Te-as cara pe curcubee
Si te-as legana duios,
Ca-mi esti a mea liniste
Cand toate-mi sunt pe dos.
Te-as striga si te-as numi
La fel ca si iubirea,
Ca mana ta mereu intinsa..
Imi mangaie privirea.
Si zambetul atat de dulce,
Calduros si iubitor...
Parca-i de pe alta lume,
Iar eu simt c-o sa mor...
O sa mor de drag si dor
Ca te-as cam iubi o viata,
Si-n bratele tale calde
M-as ascunde si de-o avalansa.
Mi-as dori ca pan' la capat
Sa-ti privesc valul din ochi,
Ca-i o mare ce nu seaca
Si cu asta m-omori de tot.
Doamne...
Doamne, imi simt corpul atata de greu
Si simt ca de pacate,
Ce n-as da sa pot sa scriu, in viata asta o carte.
Sa ma plang pe zeci de foi, sa insir durere
Sa urlu suferinta, si sa picur lacrimi grele.
Grele-mi sunt mainile, pline de noroi;
Ca-mi picat de d-atatea ori, zacand jos..in genunchi goi.
Si sufletu-mi atat de franjuri,
Rupt bucati si pricajit,
Zacea acuma intr-o balta
Plina de dureri si chin.
Spune Doamne, cat sa duc?
Vreau sa mor, vreau sa ma duc..
Sa dispar, sa nu exist,
Spune Doamne, de ce-s trist?
Rau ma dor si aripile..
Sangereaza si m-apasa
Ca durerea e un chin,
Ia-ma Doamne, vreau acasa!
Mai frumoasa ca oricand...
Sa stai sa te uiti pe geam si sa privesti fiecare strop de ploaie cum saruta pamantul, iti incalzeste fiecare particica din inima. Si stand pierduta cu privirea in spre cerul ce izbugnise in plans acum nu de mult, imi aduc aminte cum acum cinci minute amandoi am plecat grabiti spre casa, el din motive intemeiate, iar tu de nevoie, desi de era posibil l-ai fi asteptat acolo si pentru cateva ore bune. In drum spre casa stropi de ploaie canta o multitudine de simfonii, simfonii de dragoste, liniste si veselie. Fac pasi marunti, dar cat de cat grabiti spre casa, gandindu-ma la vorbele tale calde si la privirile pline de dragoste care mi-au ramas blocate pe retina.
Realizez cand sunt aproape de casa ca, de mult n-am mai simtit ploaia atat de calda, de mult nu i-am mai simtit imbratisarile atat de dragastoase, ci nu din cauza ca nu mai plouase de multa vreme si ii duceam dorul, ci din cauza ca nimeni nu a mai facut-o sa fie atat de placuta, iar restul persoanelor din jurul meu ma faceau sa observ noroiul produs de aceasta, nici de cum frumusetea sa.
Ajung acasa si ma opresc in tocul usii imbatranit de-al vremii ceas si instant mi se goleste mintea, reaparandu-mi pe retina chipul tau dragalas de copil disperat dupa iubire si afectiune. Ascult ploaia si zambesc, zambesc cu gura pana la urechi, ba chiar dincolo de ele...
E frumoasa, niciodata nu fost atat de frumoasa ploaia, e mult mai frumoasa ca atunci cand noptiile erau alinate cu singuratate sau atunci cand aveam nevoie de ea sa spele amarul si sa se contopeasca cu propriile-mi lacrimi, mult mai frumoasa ca oricand. Probabil si ea simte ce avem in suflet, probabil e iubirea noastra scursa din lacrimi de inger.
O mica speranta plina de sentiment...
E o bipolaritate. Acum zburd si ma legan din parte-n parti, iar in urmatoarele cosmice momente, zac lat intinsa pe jos, moarta de-a binelea.
E o continua fuga-n cercuri invizibile, neterminate intr-u totul, o spaima alerta despre tot ce-i nou si o ingrijorare aparte a tot ce a renuntat la suflu. Alerg pe campii de lavanda inventate si ma pierd in propria-mi padure, uitand parca de cararile principale, urmand sa ma aventurez in neant.
Cad de pe o prapastie, dar pana sa ajung jos imi cresc aripi si invat sa zbor. Ma ridic si mai cad o data. La fel..pana sa ajung jos...cresc aripi...altele decat primele, altele mai mari si mai puternice, dar si mai grele..cat sa ma ridice cu totul, dar in acelasi timp sa ma mai traga si putin in jos.
Pline de apa-mi sunt hainele, o ploaie muribunda, dar furioasa de moment isi imprastie fiecare particula de apa pe corpul meu fierbinte lava. Ma stinge.. ma raceste. Trece si iar ma aprind parand ca ard mai tare.
Jocuri de cuvinte-mi alearga prin minte, ma seaca si ma obosesc, se astern frumos in randuri si versuri...si la sfarsit apari tu. O umbra a micii mele sperante pline de sentiment. Ceea ce-mi creste aripi, ceea ce ma aprinde, ceea ce ma usuca si cateodata ceea ce ma omoara...
Of, moarte dulce...
As accepta-o mai repede si mai cu drag de as stii ca esti chiar tu.
Un zambet pierdut mi-alinta fata, iar o stralucire-mi mangaie ochii.
Poti sa vezi ce iti arat sau ne legam la ochi unul pe altul si ne prefacem orbi?
Vi spre mine sau ma lasi sa ma apropi eu? Sau ne amputam unul pe altul sa stam cat mai departe?
Ma strangi in brate sau ma lasi sa te strang eu? Sau ne legam mainile in prejurul propriului corp sa nu putem simti pielea clocotind la atingere?
Vi, pleci sau ramai? O ducem asa sau ne oprim?
Eu zic sa nu pleci, si daca pleci eu tot aici am sa fiu, in acelasi corp clocotit de dorul atingerilor tale si cu acelasi gand de dragoste eterna.
De-ai stii..
De-ai stii cate ti-am scris,
Si cate de priviri ti-am furisat,
Cate lacrimi eu ti-am dat..
Si zambete eu ti-am furat.
De-ai stii ca, coada ochiului meu te cauta...
Si sufletu-mi te-alearga
Prin mintea-mi obosita
Si ochi plini de cearcane.
De-ai stii cati spini am adunat,
Si am ofilit la flori...
Si mangaierile ti-am cautat
Pana dincolo de nori.
De-ai stii cat mi-a fost de greu
Si cat am ascuns durerea,
Cat te strigat in gandul meu
Sa vi s-omori tacerea.
De-ai stii tu zorii zilei
In care te asteptam
Sperand c-o s-apari,
Strigand in gura mare...
Ca n-o sa mai dispari.
De-ai stii tu cate nopti am fost,
Plecata cu gandul spre tine...
Si inima-mi tresare,
De bucurie, cand esti langa mine.
De-ai stii tu tanjala,
Dupa al tau piept...
Ca n-am mai stat de mult acolo
Sa dorm si sa visez.
De-ai stii si ai intelege dorul,
Pe care-l simt acum
Straine draga, draga suflet...
Inima ta s-ar transforma in scrum.
Cum sa nu fie iubire?
O realitate clara imi zdruncina pana si tatanii paralelei mele fictive dintre real si imaginatie. As putea spune ca nu exista iubire, desii un exemplu dat de o anume persoana imi rasuna in minte: "Priveste natura! Natura e iubire.". Constat ca, natura prin forma si creatia sa, da nastere unor lucruri uimitoare care mai pe urma pot fi denumite ca iubire.
Fiecare apa lina si clara, netulburata de a vremii ceas, fiecare zumzet de ganganie si fiecare ciripit de pasare este de iubire si despre iubire. La fel si fiecare frunza neuniforma a copacilor, pierduta in inalt, aproape atingand bolta cerului cameleon.
Totul in jur e iubire... Iubirea, dragostea, linistea si puritatea se gasesc in jur, nu neaparat in oameni.
Stii sentimentul ala de liniste profunda cand stai intins pe haina verde a pamantului, cu ochii atintiti spre cer si privesti nenumaratele forme ale norilor? Eu stiu.
Cum sa nu fie iubire, cand culorile cerului vibreaza deasupra fiintei umane si cum sa nu fie fericire cand firicele de vant mangaie firicele de par?
Cum sa nu fie iubire, cand zgomotul apei agitate cade peste pietrele infierbantate de la atata soare buimac?
Cum sa nu fie iubire, cand orizontul lacurilor freamata de glasul broscutelor galagioase, ce par ca barfesc intre ele?
Cum sa nu fie iubire, cand valurile marii jucause se sparg pe nisipul plin de scoici atat de unicate, lasand spuma in urma ca dovada ca au existat candva?
Cum sa nu fie iubire, cand fiecare miros splendid venit de pe cele mai indepartate campuri de lavanda cutreiera lumea cu pasi mari si grabiti?
Cum sa nu fie iubire, cand lebedele danseaza de zori dintr-o parte si alta a baltilor?
Cum sa nu fie iubire, cand la lasarea serii greierii isi incep zgomotos serenadele de seara, vestind lasarea noptii mute?
Cum sa nu fie iubire, cand cerul este dominat de puterea lunii trufase acompaniata de calauzele stele?
Inchide ochii, iar natura iti va mangaia auzul cu tot felul de sunete, care mai de care. Natura asta, iubirea asta nebagata in seama de multi poate vindeca atatea, poate pansa rani, sterge lacrimi si distruge singuratatea. Un altfel de iubire mai pura nu poate exista.
Deci cum sa nu fie iubire?
N-as spulbera tacerea cand iti stau in brate
As avea multe de zis, dar ma rezum la a nu spune nimic, ma rezum la a tine linistita tacere vie si la a-mi colora privirea ochilor cand esti in preajma mea.
Prefer sa imi inchid ochii adanciti de oboseala atunci cand ma asez ghemuita langa tine, cu capul pe pieptul tau, in timp ce imi aduc aminte de ultimul sarut fierbinte.
Il astept din nou.
O tacere macabra zguduie peretii plini de zgarieturi ai camerei mele, iar eu ma trezesc dintr-un vis ca mai apoi sa intru in altul.
Nu se va intampla.
Accept nedumerita permisinea ta de a-ti atinge pielea, iar mana mea o ia razna pe corpul tau atat de fierbinte.
Pielea ti se face de gaina.
Stiu ca iti place.
Iar ma trezesc dintr-un vis sa intr-un altul.
Nu am nimic de spus, si totusi, am de spus o gramada. Prefer sa tac. Nu as spulbera momentul asta de liniste pentru nimic in lumea asta, caci imi era dor.
E destul de tarzie ora noptii, ba chiar foarte apropae de dimineata, iar tu..tu esti singurul ce-mi tine treaza mintea.
Nimic de condamnat.
Chiar si singura stand acum, tot la tine in brate ma regasesc, caci esti viu si prezent in imaginatia mea care a indraznit sa te creeze real in lumea mea paralela de tot ce inseamna viata.
Mi-as fi dorit ca tot ce scriu sa nu fie despre tine, ci despre suflete si dragoste, dar totusi, mai degraba as accepta sa scriu despre un real trist plin de fericire obosita decat despre o imaginatie falsa plina de amagiri bucuroase si haotice.
Tu n-ai sa stii.
N-ai sa stii niciodata ca, creatiile mele sunt despre tine. N-ai sa stii niciodata ca-mi erai muza, imi esti si probabil vei ramane.
Dragoste pierduta.
Te-as tine treaza in mintea mea sa-mi auzi fiecare gand si te-as adaposti la pieptul meu sa-mi simti inima batand aproape sa iasa din piept cand te stie acolo.
Esti fraier. La fel si eu. Dar prefer sa las raul sa curga, marea sa se verse si oceanele sa se transforme in desert, caci in oceanele nesecate din ochii tai e plin de rechini furiosi si flamanzi de liniste, dor si dragoste.
As pleca.
Dar daca plec, vi cu mine? Sa ne pierdem de tot si sa o luam de la inceput. Sa creem o poveste noua fara de sfarsit pe pagini patate de cafelele diminetii tarziu baute si manjite cu scrumul tigarilor fumate impreuna, pe balcon, nu separati pierduti prin decor.
Ai vrea sa-ti asumi un risc?
Poate va fi bine..
Iar eu promit ca toata viata mea,
Am sa scriu doar despre tine.
Un fel de prima zi de dupa tine...
De ce a trebuit sa ne iubim cand nu a fost nevoie, si acum cand e timpul abea ca mai vorbim? De ce a inceput totul atat de devreme, iar noi am pus punct cand defapt trebuia sa inceapa?
Sa refaci legaturi intre doua persoane care s-au iubit si mai apoi s-au urat de moarte, e ca si cum ai incerca sa reinvii mortii.. si, si daca ai reusit tot nu ar mai fi la fel. Se spune ca o persoana pe care nu o poti scoate din gandurile tale, te are si ea la randul ei in propriile ganduri..
Dar pana la urma urmei, ce as putea crede cand simt respingerea fizica dintre noi, si o oarecare respingere plina de dor si fortata a sufletului tau? Ce sa cred cand tu afisezi pe fata un zambet larg si plin de viata, dar eu iti vad interiorul urland de-a binelea, aproape auzindu-se si la exterior? Ce sa cred cand iti ascunzi privirea de a mea si fortezi contactul ochilor mei cu goliciunea ochilor tai, chiar de-mi e privirea calda sau chiar de-mi e rece?
Eu stiu ca sunt rani adanci si inca vii ale inceputului prea devreme si totodata ale sfarsitului rapid si dureros, dar incearca sa ma asculti. Uita-te in ochii mei si incearca sa-mi intelegi privirea si sa-mi vezi vina cum ma calca in picioare.
Stiu ca doare, stiu ca e mult timp si stii ca imi pare rau, si totusi nu e de ajuns.
Imi esti muza.
E greu sa te visez nopti la rand si sa ma trezesc constienta de faptul ca nu esti, sa vreau sa te strang in brate si sa nu am cum. Stiu ca la fel ai simtit si tu. Stiu ca si tu m-ai visat nopti intregi la rand si te trezeai doar cu durere, parand c-ai mai fi dormit putin, sa ma mai ti un ceas de timp in brate. La fel patesc si eu, iar acum inteleg tot ce simti.
Stiu ca si tie iti este dor cateodata, altfel de ce mi-ai mai raspune? De ce mi-ai mai scrie? De ce ai aparea cand te caut in multitudinea asta de suflete pierdute?
Iti simt sufletul cum se desprinde de trup la intalnirea cu mine, si ma rup in bucati. As fi dat orice ca totul sa se intample acum, ci nu atunci. Nu sunt buna la a-mi cere scuze sau pareri de rau, si la fel de nu sunt buna se intampla si atunci cand apartine de a arata ce e sufleteste.
Nu stiu cum a trecut timpul pentru tine, dar pentru mine a trecut repede si mai chinuitor de cat imi inchipuiam, pierzand mereu notiunea timpului si a zilelor de mult trecute. In serile alea intamplatoare si neprogramate pe care le aveam imi apareai brusc in minte, si desii am plecat nu am uitat niciodata, dar probabil voi uita.
Imi esti drag si imi e dor. Cu tine nici cosmarele nu mai au viata si nici frica nu-mi mai e frica. Simt cum infloreste ceva in mine cand te vad. Sunt sigura ca la fel era si inainte, doar ca nu realizam. E foarte greu, eu am uitat tot, iar tu le ti pe toate minte si nu stiu cu ce te-ar ajuta.
Hai sa fugim in lume, sa fim un singur strop de ploaie si sa ne traim fericirea. Imi e dor de zilele si noptiile petrecute impreuna. Imi e dor de tot.